O comparatie de atitudine si perspectiva, intai. Drake, pe “Take Care” din 2011, al doilea album din cariera sa, spunea asa: “Really I think I like who I`m becoming”. Pe “Nothing Was The Same”, albumul lansat oficial azi, se pare ca s-a mai gandit intre timp la maxima respectiva asa ca isi duce mai departe cugetarea: “Prince Akeem, they throw flowers at my feet, nigga!”, si apoi “I could go an hour on this beat, nigga!”. Piesa respectiva, “Tuscan Leather”, care deschide balul, se intinde pe 6 minute si nu are urma de refren, o chestie pe care Drake se asigura ca o intelegem pentru ca : “This is nothing for the radio/ But they`ll still play it though/ Cuz it`s the new Drizzy Drake, that`s just the way it go”.
Cu alte cuvinte, doamnelor si domnilor, era lui Drake s-a terminat. Bine ati venit in dictatura lui Drake! In numai 4 ani, Aubrey Graham a evoluat de la un rapper fara prea multe sanse sa reuseasca, la un rapper acceptat de “colegi”, industrie si fani, apoi poate la cel mai “mare” rapper din zilele noastre. Si daca nu cel mai mare, atunci cu siguranta starul pop crossover situat cel mai sus pe scara, mai ales ca Kanye a luat momentan o pauza si a iesit din peisajul pop/radio. Drake pare sa nu aiba nici un rival serios pe nivelul asta.
Asa ca se comporta conform noului sau statut pe NTWS. Ii intri in casa, usile se trantesc in urma ta si gazda inceteaza sa se mai comporte politicos. “I`m on my worst behaviour”, te avertizeaza, uitandu-se chioras la tine, acompaniat de un sintetizator low-end si o percutie desfigurata. Sa mentionam, ca o paranteza, ca responsabil cu sound-ul specific care a venit odata cu Drake, e producatorul si mana sa dreapta, Noah “40″ Shebib. Scheletul sonic de pe piesa asta e rau, fioros si crantane din mandibula golasa asa ca Drake scuipa unele dintre cele mai suparate versuri ale sale, de fapt, o serie de improscari verbale gen “muhfuckas never loved us”, ce se infasoara pe un fragment de vers din bucata lui Ma$e de pe “Mo Money Mo Problems”
In materie de albume de la Drake, asta ar fi cel mai “Drakiest”. Adica e o cursa solo, da capo al fine, cu exceptia lui Jay Z care se iteste pe ultima piesa. Si daca tot e lasat singur in casa, omu` isi face de cap. Desi faimos pentru faptul ca ii place sa mai trimita sageti catre fostele sale iubite, alea nu asa de faimoase, aici Drake o arde cam bulangiu. Nu trecusera decat cateva zile de cand se scursese albumul pe net pana cand o anume Courtney a trebuit sa-si puna lacat pe orice insemna social media pentru ca: “The one that I needed was Courtney from Hooters on Peachtree/ I`ve always been feeling like she was the piece to complete me”. Drake tot a pomenit de iubiri din trecut, si saracele fete nu au aceleasi mijloace ca el sa dea o replica inapoi. Pe masura ce el a devenit din ce in ce mai faimos, ele au parut sa devina din ce in ce mai malitioase, de aia, in cazul asta, e ca si cum Drake ar lansa atacuri folosindu-se de niste drone afective.
Pe “Paris Morton Music”, Drake isi imagineaza cum ar fi sa apara la intalnirea de 10 de dupa terminarea liceului, si sa se uite la toata lumea cum “go through security clearance”, iar pe “Too Much”, scoate la lumina niste detalii mai gri despre familia lui, “Money got my family going backwards/ No dinners, no holidays, no nothing”, continuand apoi cu exprimarea unor sentimente mai grele fata de unchiul lui, verii lui, si chiar fata de mama lui: “I hate the fact that my mom cooped up in the apartment, telling herself that she`s too sick to get dressed up and go do shit like it`s true shit.” Ca un amanunt, Drake a prestat in premiera piesa asta la Jimmy Fallon, cerandu-si scuze familiei sale inainte sa inceapa sa despice firul in patru. Asa ca, titlul albumului, se prezinta ca o profetie implinita, vazuta de undeva din spate, o constientizare a faptului ca isi taie ultimele conexiuni, isi “da foc” la ultimele punti de legatura. Cu alte cuvinte, desi lui s-ar putea sa-i placa in ce fel de persoana se transforma, nu cere nimanui altcuiva sa-l admire pentru asta.
Dar pana la urma asta e Drake, iar singuratatea, autoprovocata sau nu, i-a fost dintotdeauna cea mai de nadejde sursa de combustibil. De aici isi trag albumule lui seva de insularism. Intr-o vreme in care toata lumea din rap-ul mainstream se arunca sa dea peste instrumentale pline de trompete in chei minore, astfel incat sa-si transforme piesele in tancuri blindate, Drake s-a inchis in casa si a tras perdelele. Sound-ul lui si a lui Noah “40″ avea sa fie moale, diferentiat mai degraba prin ce nu era in compozitie prin decat ceea ce era. Albumul asta suna ca cel mai indraznet experiment din partea celor doi. Sound-ul este impins catre interior pana la limita, de aceea majoritatea albumului suna ca si cum toate creatiile anterioare ale lui “40″ au fost supte spre centru si aruncate intr-o gaura neagra. Tranzitiile dintre piese, interludiile, de regula vagi si vascoase pana acum, sunt mai notionale ca niciodata. De pilda, “Wu Tang Forever” poseda o scanteie de pian, o clapa pierduta undeva prin departare, stantata cu vocea lui RZA urland “It`s yourz”, repetat, pana cand se varsa in urmatoarea piesa, “Own it”
Sequence-ul melodiilor se prezinta destul de sinuos, asadar. De regula, un element marunt se incalzeste pentru a asigura tranzitia, in timp ce restul structurii sta cuminte in jurul lui, ca o ceata de nehotarare ritmica si de armonie muzicala. La “Started From the Bottom”, basul nici macar nu are o pondere stabilita clar, se comporta ca un soi de suport deformat peste care par sa se prabuseasca clapele precare de pian. Apoi, “305 To My City” e aproape plat, doar un snare care ticaie e singura dovada ca exista puls.
In schimb, singura chestie care se rostogoleste sigur inainte sunt cuvintele lui Drake, rostite in rafale ce par sa nu solicite nici un efort. Omu` nu a demonstrat niciodata ca ar poseda talentul caracteristic unui “rapper tehnic”, in schimb, a dat orice obstacol la o parte din calea gandurilor lui incalcite, ajutat de instrumentalele amortizate ale lui “40″. Flow-ul lui Drake iti de multe ori senzatia ca e ca o iedera care se catara accelerat pe niste ziduri vechi. Exemplu: “I wanna take it deeper than money, pussy, vacation/ And influence a generation that`s lacking in patience/ I`ve been dealin` with my dad, speaking of lack of patience/ Just me and my old man, getting back to basics/ We been talking about the future and time that we wasted/ When he put that bottle down, girl, that nigga`s amazing”. de pe “From Time”. E greu sa nu te simti usor coplesit si obosit, pentru ca astfel de torente verbale se revarsa de multe ori de-a lungul albumului.
Si simti ca si Drake e nitel obosit. E ca si cum NTWS e al treilea act dintr-o piesa de teatru, poate ultimul act, poate nu, si cum Drake se pricepe de minune sa isi teasa propria lui povestire, ne atrage in mijlocul ei, telegrafiaza intamplarile in cuvinte si amplifica senzatia ca orice ar face mai departe dupa albumul asta, nimic nu va mai fi la fel. Se afla la nivelul de “somewhere between psychotic and iconic” si promite ca o sa “break everyone off before I break down”.
Avem bineinteles si single-uri, gen “mari hituri prietenoase”, ca de exemplu “Hold On We`re Coming Home”, numai bun de umplut salile la vreun bar mitzvah, o compozitie cu o glisare sonica ce aminteste de “Sexual Healing” de la Marvin Gaye. E probabil una dintre cele mai reusite incercari ale lui Drake de a face o piesa pura de pop, si poate deveni un standard pe viitor pentru alte incercari de crossover. In acelasi timp, nu prea isi are locul pe albumul asta, un LP creat in penumbra si slab iluminat, cel mai ursuz si, concomitent, cel mai victorios album de la Drake de pana acum. Asa cum mentioneaza pe “Tuscan Leather”, “My life`s a completed checklist”, si asta suna ca un motiv pentru el sa se creada superior. In schimb, cam asta zici si inaite sa mori si nu prea imi pot imagina o acceptare si o resemnare mai deprimante.
