*Inainte de toate, pentru aia dintre voi interesati de subiect, dar mai lenesi cu cititul, am inclus la finalul articolului, o varianta audio a recenziei. E prima ocazie sa auziti cea mai sexy viitoare voce din radioul online romanesc.
Pe ultimul album lansat de `N Sync, “Celebrity”, in 2001, exista un anume cantec denumit “Pop”, unde Timberlake ia in catare pe toti aia care au privit cu condescendenta si neincredere fenomenul de “boy band”, un concept care a provocat ravagii in anii `90 in randurile publicului adolescent, in special printre inimile slabe si miile de servetele folosite de catre pustoaicele de liceu, de fiecare data cand se regaseau in apropierea vreunei trupe de genul asta. Ei, pe piesa aia Justin zice ceva de faptul ca indiferent de fenomen, la final tot ce conteaza e sa ramana respect pentru munca si sudoarea lui si a colegilor sai. Albumul cu pricina “Celebrity”, a miscat aproape 2 milioane de unitati in prima saptamana, adaugandu-se in palmares celor peste 30 de milioane deja volatilizate de pe rafturi, de la albumele anterioare scoase de `N Sync. Inca de atunci, pe Timberlake incepuse sa il sacaie sa isi castige cinstit doza de admiratie pe baze solide.
Deschid cu aceasta incursiune in trecut pentru ca acea piesa constituie obiectul unei aluzii continuta intr-una dintre piesele de pe “The 20/20 Experience”, albumul lansat in martie, venit sa umple uriasul vid de proiecte muzicale din directia lui Timberlake, interval ce masoara aproape 7 ani de la ultimul album, “Future Sex/Love Sounds”. Ma refer la “Strawberry Bubblegum”, un soi de compozitie de soul spatial (nu stiu daca exista genul, dar cam asa s-ar descrie), unde dragostea este asimilata unei doze de zahar menita sa-ti repare caderea de glicemie. Justin zice “I`m gonna love you `til I make it pop”, si accentueaza “pop” cu acelasi gen de bucurie manifestata acum 12 ani. Exista insa o diferenta majora, pentru ca acum nu iti mai ramane un gust iritant dupa ce il auzi. Justin e respectat, si isi permite sa foloseasca analogia respectiva pentru a crea o balada de dragoste de 8 minute, cu cuvantul “bubblegum” in titlu, o piesa care face o trimitere sireata la Barry White, Sly Stone si la stilul de R&B ambiental, a la Drake. Reuseste sa coaguleze toate astea in timp ce mesteca guma si face baloane.
Cam asta e atmosfera si pe restul albumui, unde Timberlake topeste cumva laolalta in creuzet ultimii 40 de ani de soul, R&B si pop intr-o serie de piese-mamut de cate sapte minute fiecare. Peste proiect pluteste o panza de bucurie si satisfactie legate de muzica si dragoste, degajate fara nici o jena. Notam in treacat, ca anul trecut, Justin i-a pus verigheta pe mana si voalul pe cap Jessicai Biel. In conditiile astea, si eu mi-as trage un album in care sa-mi sarbatoresc realizarea asta, daca as avea vreo tangenta cu cantatul. Il inteleg pe om ca e fericit si fara stres.
Se zice ca muzica buna nu iese din tine atunci cand esti multumit si impacat cu tine si cu ceilalti, dar “The 20/20 Experience” contrazice teoria. E mai chibzuit si ambitios decat “Justified” (primul lui album solo din 2002) si mai consistent decat “Future Sex/Love Sounds”. Aici se amesteca nu numai genuri diferite de muzica si structuri traditionale de piese, ci si un intreg sistem de valori. Aia care au inceput sa deschida urechile la creatiile lui Justin, dupa ce acesta a trecut de nivelul de simpla placere vinovata, s-ar putea sa se planga de faptul ca nu mai exista piese cu potential de hit, din alea de 3 minute, 3 minute jumate. Ascultatorii mai conservatori ar putea sa comenteze ca temele abordate sunt simpliste si pline de sabloane. Dar albumul reuseste sa slalomeze elegant printre nemultumirile astea, pentru ca prin caldura cu care Justin se muleaza pe compozitii complexe si progresive, ne trimite in trecut, in vremurile in care cel mai bine vandut album din toate timpurile putea sa inceapa fara probleme cu o piesa epica, de 6 minute, impartita in mai multe segmente, “Wanna Be Startin` Something” sau putea sa contina o alta borna de referinta, extinsa ca durata, aranjata profesionist, o piesa care a intrat in istorie, o piesa numita “Thriller”. Da, vorbim de Michael Jackson, regele pop.
Acuma, daca ne uitam la discografia omului, tot traseul din prezent al lui Timberlake are un singur punct de plecare: “Cry Me A River”, smash-hit-ul produs de Timbaland. Piesa aia suna la fel de bizar si de gotic si de impetuos astazi la fel cum suna si in 2003. Acolo se concentreaza tot ceea ce l-a facut pe Justin membrul de prima liga de azi al avangardei pop. De aia, Timbaland a fost mentorul de la butoane pentru “Future Sex” si a dezvoltat formula aia sonica sincopata, a intins beat-urile, a adaugat interludii intre piese, interludii menite sa pregateasca decorul pentru urmatorul act, adica per total, cei doi au avut o abordare diferita fata de pop, o abordare ce presupunea abandon si incalcarea regulilor, o initiativa incercata de multi altii, dar rareori fructificata cu adevarat.
Insa, dupa asta, Timberlake si-a descoperit vocatia de actor iar Timbaland, la fel ca si alti confrati din industrie, s-a ratacit prin groapa de gunoi cu influente si arome Euro-electronico-dance sau ceva. “Sexy Back” a ajuns o amintire tot mai cetoasa, mai ales pentru ca marcase un moment si o colaborare cu slabe sperante sa se mai repete pe viitor. De aceea, “The 20/20 Experience” mai trebuie o data celebrat. Nu e vorba doar de intoarcerea unui artist care poate tine in priza cu orele un stadion intreg ci si de revenirea unui producator care isi pierduse serios busola.
Mutand atentia pe Timbaland, il gasim intorcandu-se la sunetele care au hipnotizat atatea timpane de la inceputul decadei incoace. Ritmurile de bhangra care conduc “Don`t Hold The Wall”, sample-urile de voce stridenta de pe “Spaceship Coupe” sau ariile sinistre de sintetizator de pe “Tunnel Vision”. Pe langa asta, se mai aduce un schepsis, tot cu trimite inspre trecut. Potentialul majoritatii pieselor este marit de adaugarea de instrumentatii live si de armonii vocale care aduc aminte de vremurile de glorie ale Motown Records, de exemplu. “That Girl” e o mostra de virtuozitate soul, cu un sample luat dintr-o piesa de la un gigant reggae, King Sporty, o abordare retro-pop cu o mentalitate hip-hop. Suna actual, suna oldie, e tipul de melodie care va fi prin preajma pentru mult timp.
Tot “That Girl” rezuma mesajul general al albumului: “I`m in love with that girl, and she told me that she`s in love with me”, canta Justin, clar si suav. Toata satisfactia asta sentimentala e imprastiata peste tot. Pe “Pusher Love Girl” e beat si drogat de dragoste, pe “Suit&Tie” are parte de o receptie de 5 stele, la brat cu perechea lui, care intoarce capete pe unde trece. Pe “Spaceship Coupe”, Justin exploreaza spatiul intr-un vehicul pentru doua persoane, “Everybody`s looking for the flyest thing to say/ But I just wanna fly away with you”. Punctul forte al lui Timberlake e cand lasa complexitatea sa vorbeasca din instrumentale, nu din versuri, ca de exemplu, sentimentul ala usor infiorator, de voyeurism, degajat de melasa de pasiune nebuna care invaluie “Tunnel Vision” sau in “Mirrors”, o piesa croita pentru a domina arene dar si pentru a reda intimitatea aia speciala, generata de faptul ca ti-ai gasit alinare in acel cineva.
Faza la Timberlake e ca incearca sa se puna mai sus de matrita aia care fabrica beat-uri cu boom-boom, reteta de succes uzata, care naste hituri de plastic pe banda rulanta. E o strategie riscanta. Cultura pop nu a fost cladita pe sensibilitate si pe stabilitate. Se pune mai degraba accent pe tinerete si pe revolta. De aceea Rihanna are mai multe number one-uri in BillBoard decat Justin. Sau Beyonce. Cum spuneam si la inceput cu muzica “buna”, un mariaj fericit nu pare sa aduca vanzari. Dar ar putea (si a adus cu varf si indesat, vedem mai jos). Justin e intr-o pozitie privilegiata de a putea sa isi permita aspiratii de genul asta, insa. In calitate de vedeta care a apucat vremurile in care vanzarile de CD-uri reprezentau tiparnite autonome de bani, a castigat un nivel de faima si de loialitate din partea fanilor, incat e capabil sa-si provoace publicul fara a-l indeparta. Ca o o farama de speranta oferita romanticilor incurabili, concentrata in cate o oda de cate sapte minute.
In prima saptamana, albumul a fost aproape sa atinga “platina” – adica un milion de unitati vandute, mai exact vreo 980.000. In vremurile si in situatia curenta, asa ceva e aproape de domeniul fantasticului. Ma indoiesc ca va reusi cineva sa atinga recordul asta in 2013. Motive pentru succes? Pai, in primul rand e un album de calitate. Apoi, traim intr-o era unde vizualul e rege. Timbelake a fost si e peste tot: la cinema, la TV, pe YouTube. Views-urile dicteaza vanzarile, cam asa merge treaba acum. Si ar mai fi un motiv, motivul care cred ca a facut diferenta.
Inainte de lansarea oficiala, “The 20/20 Experience” a fost lasat la stream pe iTunes. Totodata, albumul a fost repartizat pe Pandora, Rdio si Spotify, trei platforme majore de streaming. A fost o tactica surprinzatoare. Majoritatea label-urilor/artistilor se tem de ideea asta de streaming. Ba ca sar hackerii, le rip-uiesc si ciordesc continutul. Ba ca servicii ca Spotify plateste aproape nimic pentru fiecare derulare. Ba ca de ce ai vrea sa mai cumperi un album daca poti sa-l asculti moca oricand?
Cred ca manevra cu stream-ul de pe iTunes l-a ajutat pe Timberlake sa realizeze cifrele alea. Nu pot sa zic in ce masura exact, dar sigur nu i-a diminuat succesul comercial. Nu cred ca, cu sau fara streaming anterior lansarii, volumele de unitati vandute ar fi fost mai mari. Asta ar fi morala. Daca vrei ca oamenii sa-ti auda opera (si sa si ti-o achizitioneze ulterior, eventual), trebuie sa gasesti canalele care o elibereaza catre grosul publicului. Nu rezolvi nimic daca construiesti fortarete in jurul albumul si sa te astepti ca fanii sa se catere pe ziduri ca sa ajunga la “comoara”. E 2013, deschideti-ve portile. Streaming-ul poate fi o solutie.
