Ah, ce regret ca nu mi-am facut si eu blogul acum o saptamana, doua, sa am macar 3 cititori care sa vada cum plang si eu moartea maestrului Adrian Paunescu. Sa fiu la fel ca altele mii de capete goale care, ca de obicei, pretuiesc oamenii dupa ce acestia scapa din chinurile batranetii si ale bolii (in cele mai fericite cazuri). Sa fiu si eu ala care cumpara un volum cu 500 RON doar pentru ca este al regretatului Adrian Paunescu si nu al lui Adrian Paunescu. Sa fiu si eu ala care incepe sa citeasca poezii scrise de el acum, cand am aflat cine a fost, vezi doamne.
Gata cu sarcasmul, a murit, s-a asezat comfortabil in sicriu si in cateva luni o sa creasca iarba pe mormant si o sa mai fie o coroana uitata agatata de cruce. Problema e alta, pe care multi o vad si o comenteaza, dar pe care nimeni nu o poate rezolva: ca majoritatea ridica in slavi un om proaspat mort, ce ar trebui sa fie celebru si recunoscut ca valoare de multi, dar e doar un nume comun in mintile multora. Ma uitam la televizor si aveam un deja-vu, parca saptamana trecuta murise Michael Jackson si dupa 2 zile cardurile de memorie gemeau din cauza melodiilor proaspat puse pe telefoane. E singura celebritate de care imi amintesc sa fi murit recent, nu prea ma obosesc sa tin minte treburile astea pentru ca nu voi pretui mai mult persoana aceea dupa ce a dat coltu’.
Dar tot e amuzant sa vezi interviuri in librarii cu oameni care de-abia leaga doua vorbe despre poezia preferata (“care este de fapt toate, ca nu stie Xulescu niciuna”
cand ei cumpara o carte pe care sa o citeasca la lumina candelei aprinsa pentru Paunescu. Din punctul meu de vedere, patetic.
