Aproape 20 de ani de prestatii si 14 albume, aproximativ. E un palmares mai mult decat onorabil. Cu atat mai merituos pentru ca autorii reprezinta o trupa in carne si oase care si-au rezervat un capitol aparte in segmentul de hip-hop, o trupa care a redefinit practic ce inseamna rap instrumental, rap live. Aprindem reflectoarele pe The Roots, initial, un echipaj de flacai din Pennsylvania care, prin travaliu sustinut si puseuri de creativitate si-au pastrat un loc cioplit in stanca pe Muntele Rushmore al hip-hop-ului ( daca acest munte ar fi sa existe vreodata ).
La inceputuri, The Roots s-au concentrat pe esential. Sa mestereasca o muzica de calitate cat mai inalta, si nimic mai mult. Fara artificii, fara tactici de imagine, fara nimic altceva decat muzica. In timp insa, au evoluat incet dar sigur, indepartandu-se de conceptul asta, rime grave pe instrumentaluri grele. In 2011, albumul“undun”, iesit in decembrie, ar nemultumi poate pe un fan mai vechi si mai puritan, obisnuit sa dea din cap pe melodiile clasice de odinioara ale trupei. Primele 4 track-uri din debutul albumul sunt orchestratie pura, fara vocea nimanui, construite pe un fundal auster si atmosferic de pian. Nu prea e muzica de bubuit in boombox cand iesi sa te intalnesti cu baietii la coltul strazii. Asta e partea cea mai in afara hip-hop-ului. Dar, in acelasi timp, hip-hop-ul inseamna emulare pe orice te inspira din exterior. Extragi, acumulezi, prelucrezi si scuipi afara ceva original, ceva care suna ca fiind numai al tau. Daca e sa privim din latura asta, “undun” e hip-hop pur.
The Roots, pe langa faptul ca are ca vocalist pe unul dintre cei mai lirici si cei mai subapreciati MC-ii din domeniu, Black Thought, e fanion si pentru show-urile lor live, pleznind de energie si pasiune. De asta fanii ar putea avea nevoie de acomodare pana sa se familiarizeze cu vibe-ul lent si minimalist de pe album. E ca si cum baietii si-au luat o pauza de respiro, printre concerte( au in jur de 200 pe an). E un album concept. E despre viata si moartea un personaj, Redford Stephens. Redford e un tip obisnuit din ghetou, prins in valtoare. Toate experientele prin care trece reflecta toata tensiunea si dramatismul de care are parte orice locuitor obisnuit al cartierului din orasele americane. E un individ ce reprezinta o colectivitate. E simbolul luptei urbane de a supravietui, cand esti aruncat intr-un mediu ostil si neindurator care nu iarta cand calci stramb si care te arde ca la carte.
Orice motiv s-ar ascunde in spatele deciziei de a experimenta, asta ramane de discutat. Cert e ca piesa “Make My” ( departure from the world ) in colabo cu Big K.R.I.T. poate fi considerata cea mai dinamica. Desi suna ca un meteor ce se risipeste nestiut in spatiu, percutia lui Questlove pare singurul lucru ce o mai tine ancorata de pamant. Ideea e ori te ajungi, ori crapi incercand sa faci asta. Melodia retine doar ultima parte a idealului, sectorul tragic. E o atmosfera sumbra ce planeaza pe album. Personajul principal oscileaza permanent intre triumf si decadere, intre speranta si dezamagire. Dar deznodamantul e previzibil, nu iesi altfel din viata decat cu picioarele inainte. Asta se resimte chiar si in “Stomp”, cea mai agresiva piesa, dar care e impregnata, de asemenea de acelasi sentiment nihilistic de cedare si de resemnare in fata sortii. E un vid de care Redford e imprevizibil atras si dezintegrat in particule, ca de o gaura neagra. Nu te poti ascunde, esti iremediabil pierdut.
Alta parte interesanta e ca albumul dureaza sub o ora. Nu s-a intentionat ca ascultatorul sa fie deviat de la auditie. De aceea e si simetric, ultima treime fiind tot pur instrumentala. Si influentele se aduna cuminti aici in manunchiuri, jazz experimental, vioara clasica, funk si alte arome pe care nu le pot identifica inca. Inca un fapt ce intareste versatilitatea al celor de la The Roots, care se pot organiza ca o trupa de ce vor ei. Cum ziceam mai sus, dovedesc ca pot fi mai hip-hop decat ceea ce se considera in mod normal hip-hop.
E o analiza superficiala, atat m-a dus capul s-o realizez. Conceptul din spate e in esenta un soundtrack pentru o viata, sfarsita prematur ( Redford moare impuscat ), o viata ce se frange, inmagazinand in ea toata nostalgia si melancolia a tot ce ar fi putut sa fie personajul si n-a mai apucat. Neimplinit, neterminat, tragic, ciclu neincheiat, regret, insignifiant, moarte, neant, fara nici un dram de posteritate, “undun”.
Desi e musai de ascultat cap-coada, pentru a nu se desira ghemul, sa va prezint niste mostre:
